SIBERIA, OBIECTIV TURISTIC TROPICAL

Notă: Am scris acest articol în ultima zi de Octombrie a anului, adică fix atunci când începea frigul să ne dezmierde măduva cu toporiștile.

M-am gândit atunci că în prima parte a articolului să mă văicăresc de frig, iar în a doua să povestesc o patimă de-a mea din anotimpul rece.

SĂ ÎNCEPEM CU SMIORCĂIALA

Când m-am uitat la termometru azi de dimineață am realizat pentru prima oară cât de jos pot să ajungă niște numere.

Sunt genul de persoană care nu pierde nicio ocazie de a se lamenta, și totuși cred că termometrul (sau Fratele Terry, cum îi mai spun eu când sunt singur acasă și mă apucă pandaliile) nu a băgat strâmbe.

În cel mai rău caz s-ar putea să fi fost chiar indulgent, pentru că frigul ăsta… e înduioșător de aprig. Mai rece decât respirația Winterfresh și decât sângele cu care ne minte javra de Băsescu de 8 ani încoace.

Nu mă înțelege greșit, din secunda în care a venit jegosul de Gerilă, la noi în casă s-a dat drumul la tot ce însemna căldură: calorifere, calorifere electrice, electrifere calorice, calorifere mecanice, calorifere cu manivelă. aer condiționat, șemineu, cuptor cu microunde, fier de călcat, tunuri de aer, reșou, brichete, lumânări…

La toate astea se adaugă un maiestuos foc de tabără fix în mijlocul sufrageriei, care mie mi s-a părut întru totul necesar. Dacă nu l-am avea, spune-mi tu în jurul cui am încinge noi o horă bătrânească cu chef și voie bună în fiecare seară când ne îmbătăm?

Cu alte cuvinte, am toată căldura de care am nevoie. În casă.

Pentru că la ce e afară mi-e groază să mă gândesc.

Judecând după faptul că a trebuit să bat cu un buștean în geam ca să cadă suficientă gheață de pe el cât să pot vedea afară, și după faptul că ce am văzut afară nu pare a fi Antarctica pentru că e mult prea rău, aș putea spune că iarna asta nu voi ieși din casă decât în două situații:

Dacă cineva se oferă să mi-o ia la schimb pentru mansion-ul lui Michael Jackson, sau…

Dacă îmi pică netul și trebuie să ajung la sediul RDS ca să mă țigănesc cu ei. Scandalul ține de cald și tot scandalul ține și de foame (de-aia stau românii iarna închiși în bojdeuci, belind ochii la Antena 3).

În rest, voi șade într-unul din turnulețele de haur dă la mine de pă casă și voi azvârli în amărăștenii de pe stradă cu țurțuri, aceste săgeți de țintar ecologice și biodegradabile – și din când în cănd letale, dar… n-am fost eu!

HAI CU POVESTIREA AIA: DE-A LUNGUL ANILOR…

…am trecut prin multe din cauza iernii, acest anotimp libidinos și demn de înjurat pe blog.

Îmi amintesc cu deosebită ură în suflet iarna pe care am prins-o când eram în clasa a III-a.

Ger de îngheța focul pe chibrit, vânt care trecea prin tine ca prin sită și, bineînțeles, un copil prost care trebuia să se întoarcă acasă după școală. Acel copil prost fiind, din păcate, eu.

Prost pentru că taman atunci m-a pălit pe mine dragostea față de animale.

Avusesem feline, canine, galinacee și alte lighioane de-a lungul copilăriei mele, însă fiecare dintre ele ori a murit, ori am omorât-o cu mâna mea pentru a-mi lua altceva. Dar despre asta voi vorbi cu altă ocazie.

Cum spuneam, mișelește și fără niciun fel de avertisment, mă agudi dorul de a mai avea un animal de care să o pun pe mama să aibă grijă.

Dat fiind că eram copil și că nu aveam teancurile cu Eminescu la mine în ziua aceea, m-am gândit să traversez podul de la Medgidia (lung de aproape un kilometru și cu un vânt care și elefant să fii și tot se juca cu tine) ca să cumpăr un peștișor de acvariu de la petshop, după care să traversez din nou podul înapoi ca să îi dau mamei vestea cea bună.

Atâta doar că ori maxi-taxiurile nu circulau (lesne de înțeles dacă te gândești că aerul condiționat îți scuipa firmituri de gheață prin mașină), ori nu mai aveam eu destui bani încât să îl iau.

Ce e clar este că am traversat podul pe jos și, cu țurțuri la nas și mai te-miri-unde am izbutit să cumpăr peștiulețul, tanti vânzătoarea dându-mi-l într-o pungă cu apă și întrebându-mă: “Auzi, doar n-ai de gând să traversezi podul cu el în mână, nu?“… i-am zis că nu.

Și dă-i, Florine, și traversează podul înapoi, tot pe jos. Iar dacă crezi că să mergi un kilometru și ceva la picior prin zăpadă (cât tine de mare și cât soacră-ta de rece) și cu un vânt care amenință să te arunce în canal, încearcă să faci asta cu o pungă în mână din cauza căreia nu-ți poți ține mâinile în mănuși sau în buzunare.

Nu e nevoie să încerci, îți spun eu de pe-acum că e de-a dreptul, de-a lungul și de-a latul imposibil.

Am răbdat eu cât am răbdat, dar cu fiecare pas simțeam o anestezie la nivelul degetelor iar mâinile mi se făceau din ce în ce mai mov. Așa că am luat o decizie demnă de un erou, de un sufletist și, în același timp, de un copil idiot de 10 ani jumate: Să-i redau micuțului Știuculică libertatea.

Însă, după cum am mai spus, a intervenit mintea mea de copil idiot de 10 ani jumate, care nu a găsit altă soluție mai bună decât aruncarea peștișorului în canalul de sub pod.

Din sincere păcate, canalul avea o pojghiță de gheață pe care puteau să treacă, unul peste altul, toate carele alegorice ale Paradei Internaționale a Obezilor și ExageratDePonderalilor. Și chiar și dacă n-ar fi fost așa, mi-e greu să cred că un peștiuleț de nouă grame ar fi supraviețuit unei căderi de zeci de metri în apă…

Doresc pe această cale să îmi exprim părerile de rău pentru familia micuțului Știuculică, pentru a cărui moarte sunt singurul responsabil. Pentru a mă revanșa față de ei, le-am oferit un cupon pentru o masă caldă gratuită la restaurantul meu pescăresc.

O să revin cât se poate de curând cu alte povestiri și cu noi argumente și motive pentru care iarna ar trebui să fie ilegală, iar Moș Gerilă bătut cu hârlețele și târât de barbă prin mărăcini.

Și-am încălecat pe-o șa,

Ta-ța-ța, căpriță, ța!…