ROMÂNUL CÂND DĂ DE DRACU

Indiferent cât de rânced ni s-ar părea nouă șnițelul, trebuie să recunoaștem că bunul Dumnezeu ne-a ferit cât a putut de catastrofe naturale.

Poate că a compensat dându-ne cei mai scârbavnici politicieni din lume, sau poate că aceștia au intervenit asupra bunăstării naționale împotriva voinței Sale — ceea ce ar însemna că până și Ăl’ de Sus are boală pe ei și, vorbind în numele întregului popor, abia așteptăm să îi trăznească.

Dar în pofida toleranței aparent nemărginite a naturii la adresa țării noastre, românii sunt cei mai de seamă practicanți ai sinistrăției.

În articolul de astăzi vor discuta despre ceva destul de nașpa, și anume că…

CÂND SE ISCĂ UN CUTREMUR, NE “CUTARE” ÎN CHILOȚI
“Sfinte Dumnezeule și Maică Marie Preacurată Născătoare!” ← Citat din oricine care ar vedea în ce hal se panichează babele din blocuri cu ocazia sărbătorii ocazionale a Sfintei Zguduiri Tectonice.

Tu stai la tine în casă pieptănându-ți mustăcioara, mâncând vreascuri cu mujdale ca boierii cei mai răsfățați.

Arunci o privire la ceasul de pe perete și, cu ocazia asta, bagi de seamă că tabloul tău cu Ceaușescu s-a cam pus pe tremurat.

“Și pe mine m-ar învălmășa scârba de cum a ajuns țara asta dacă aș fi în locul tău, tovarășe Neculai…” îi spui îndurerat, dar nu apuci să termini că un set de zbierete de pe casa scărilor îți captează toată atenția.

“Om fi luat foc” te gândești, și bagi viteză spre ieșire cu pieptănul încâlcit în mustață și cu oleacă de mujdale prelingându-ți-se pe bărbie.

Nu era foc. Era doar un cârd de babe care își scoseseră copiii și pisicile afară și boceau sfârșitul lumii care, în ochii lor, devenise o certitudine.

Babele urlau, copiii plângeau, iar pisicile își făceau nevoile în ghivecele cu flori și în coșurile de rufe. Și în papucii lăsați de oameni pe preșuri. Și pe tocurile ușilor. Și la tine în mustață.

Copiii, însă, nu înțelegeau ce se întâmpla, apelând eventual la belșugul informațional al bătrânelor vecine.

—Tanti Dobreasca, de ce plângi matale în halul ăsta? A murit Nea’ Istrate cu care îl înșelai pe Moș Dobrescu?
—Nuuu, maică, Doamne ferește… e cutremur, maică, pune-te și tu aici lângă noi fix dedesubtul plăcii ăsteia care stă să ne zdrobească și spune o rugăciune, că murim cu toții aici…
—Dar tanti Dobreasca, mami mi-a zis că dacă e cutremur să nu ascult de boșoroagele habotnice ca dumneata și să mă pun sub tocul ușii unde e mai sigur…
—Las-o, maică, pe proasta aia de mă-ta… vino aici cu noi și pune-te în genunchi la rugăciune, o sa vină imediat Steluța a lu’ Știucă cu niște aghiazmă să ne facem spovedania cea de pe urmă… astăzi murim toți, maică, și cel mai rău de tine îmi pare că ești tinerel, nouă ăstora bătrâni oricum ne venea vremea să murim, dar ție…

Copilul se pune în genunchi la rugăciune, babele îl descântă, iar tu te întorci acasă. Îți faci cruce și îl suni pe Creangă, să îi istorisești cele întâmplate ca să scrie o continuare la “Prostia omenească“.

În tot acest timp babele continuă să țină copilul ostatic pe casa scărilor până când, după 3 zile în care moartea întârzie să apară, se duc fiecare la casele lor băgându-și picioarele în el de sfârșit al lumii care le-a făcut să piardă telenovela trei zile la rând…

Ce învățăm noi din asta?

Avertisment: Conținut educativ!

Învățăm că trebuie să cunoaștem tehnicile corecte de a ne proteja în eventualitatea unui seism, că sfârșitul lumii nu survine întotdeauna atunci când îl invocă tanti Stănculeasca, și — poate cel mai important — că niciodată, dar NICIODATĂ să nu-ți întrerupi pieptănușul mustăciorii, indiferent de cât de nasoală e situația, cât de tare urlă babele, cât de negru pare dracul sau cât de mult fum îi iese lui de la subrale.

Dar atunci când hoașcele își ridică fustele în cap și aleargă în cerc pe scara blocului cerând ajutor divin, în cealaltă parte a țării există niște oameni care trec prin niște suferințe adevărate.

Însă nu despre aceștia voi vorbi într-un articol viitor, ci despre amărâții noștri semeni rașchetați de viitură.