Notă: Acest articol face parte din serialul Nea Grigore, meșterul de seamă.
După o noapte tulburată de-un coșmar hidos, Nea Grigore se trezi ud leoarcă și cu limba tremurându-i de necaz.
Își stoarse cearșaful de transpirație într-un borcan și tăie niște cartofi deasupra lui, cu gândul de a se înfrupta din el în pauza de prânz.
Cu fesul peste ochi și trusa de scule în brațe, Nea Grigore porni în dimineața aceea la picior către servici. Vântul potrivnic nu izbutea să îl răzbată, iar oile de nea care cădeau din cer nu se puteau pune cu dânsul. Era singurul nebun ieșit pe străzi la ora aia, dar emana suficient de multă șmecherie cât să nu-l intereseze.
Odată ajuns la muncă, nici nu închise bine ușa după el că se apucă de făcut focul la centrală — era într-atâta de cârcean încât elevii s-ar fi îmbulzit să intre între elemenții de la calorifere.
Cu focul făcut și cu șprițul băut, meșterul nostru își dezinfectă uneltele cu tinctură de propolis după care, conform bunului său obicei, a purces în alergare pentru niște ture de clădire.
Dimineața era splendidă și răcoroasă, copiii încă nu veniseră la școală, iar sculele din salopetă îi zdrăngăneau în cel mai dulce clinchet din câte ai să auzi vreodată. Numai niște țigănuși interferau cu liniștea acelei dimineți, făcând bășcălie și aruncând cu pocnitori după el, însă Nea Grigore i-a pus imediat la punct, amenințându-i că se duce să-i pârască domnului primar.
Cu plămânii zvârcolindu-se să-i sară pe urechi, omul nostru izbuti să nimerească ușa de la intrare și se puse pe muncit — pentru că, vedeți voi, venea Crăciunul și niciunui colac de WC nu trebuia să îi lipsească instalația de beculețe. Ba mai mult chiar, însăși hârtia de toaletă trebuia înlocuită cu hârtie de împachetat cadouri.
Să fi văzut bucuria din ochii meșterului Grigore când străbătea etajele în pași de tango și flamenco, împodobind căciula fiecărui mic elev cu câte-un globuleț de sticlă. Pe unii mai grăsuni îi obliga chiar să îi cânte despre nașterea Domnului în iesle, promițându-le că le va face lipeala cu niște gagicuțe cum numai el cunoaște (adevărul este, însă, că Nea Grigore avea două fete gemene și încerca să le mărite ca să le poată deosebi după gineri).
Celor care refuzau să-i cânte le spunea că Moș Crăciun le va aduce câte-o nuielușă cu țepi cât capul lor, și se oferea să-i altoiască cu ea pe gratis de fiecare dată când considerau că merită.
Era însă destul de ud pe jos, iar cizmele de gumă din picioarele măriei dumisale alunecau ca țuica pe gâtlej. Sătul de-atâtea trânte luate ca la luptele de cocoși, meșterul nostru se puse să-și bată niște potcoave în ciorapi pentru o mai bună aderență.
Dar iată că, în pelerinajul său de-a lungul și de-a strâmbul clădirii, se auzi strigat de după o ușă. Ciocăni sfios, apoi deschise ușa cu putere și o TRÂNTI de perete cu o forță zguduitoare de tencuială. Adună bucățile de var de pe podea și le lipi la loc cu un triunghi de brânză topită.
Înainte de a iniția dialogul următor, mă simt forțat să fac o mențiune: Nea Grigore avea o voce clasică de bătrân alcoolic fără dinți, vorbind foarte neclar, un pic moldovenește, și lansând chintale de salivă în urma fiecărui cuvințel.
—Bună ziua duduiță, am auzit că ați strigat la mine. Ce-au mai făcut dracii ăștia de copii, ceapa lor dară astăzi și mâine?!…
—N-au ei nicio vină, Grigore, spuse doamna Alexandra Ioancuza, o profesoară bătrâioară de Istorie care se cam dădea la căciulatul nostru meșter. Predam liniștită lecția mea despre desființarea României Mari sub conducerea lui Litovoi, care știi și dumneata cât este de frumoasă, când deodată am auzit un chițăit. Am crezut că e elevul Osândescu, așa că l-am scos în fața clasei și l-am bătut cu steagul României.
—Așa îi trebuie, papucii lui de huligan! Auzi tu, să deranjezi o clasă întreagă de la lecție… mai ales de la desființarea României Mari! Păi dacă erau eu în locul dumneavoastră, puneam mână pe baros și-l ciocăneam cu el în dinți până când…
—Stai Grigore să-ți spun tot… l-am trimis la loc în bancă și, după cinci minute, când aproape terminasem de dictat rolul lui Napoleon în Revoluția din ’89, ce-mi aud urechile? Alt chițăit, mă jur pe cușma lui Viteazu! Așa că l-am chemat din nou la tablă pe Osândescu și i-am osândit încă vreo două cozi de steag peste spinare, după care i-am băgat căluș în gură și l-am legat cu funia de banca de la geam.
—Foarte bine ați făcut duduiță, uite așa fac și eu cu ai mei acasă!
—Păi da, Grigore, dar dup-aia iar am auzit un chițăit…
Nea Grigore nu mai așteptă să audă continuarea. Cu șurubelnița în dinți se năpusti răcnind înspre elevul Osândescu, îi lipi un set de palme pline de funingine peste fălcuțe și se oțărî la el:
—Așa, mă? O deranjezi pe tanti Ioancuza când povestește despre negocierile lui Burebista cu Uniunea Europeană, așa faci? Te dai cocoș, așa e? Te omor, mă… te omor! Uită-te la mine, că-ți bag mâinile în gât și te storc ca p-o lămâie! Ca pe un mop, mă, și șterg pe jos cu tine! Îți scot ochii cu patentul, ceapa ta de machidon, să vină tac-tu la centrală să te caute și să îi zic că te-am băgat în ea!…
—Stai, Grigore! interveni profesoara. Stai Grigore, te-ai șparlit la căpățână? Îl omori taman acuma de Crăciun, când e păcat?
Meșterul nostru îl eliberă pe Osândescu din strânsoare, și îi promise că-l sugrumă după Bobotează, cănd nu mai e păcat.
Amenințările acestea fură, însă, întrerupte de un chițăit, urmat de niște sunete destul de clare de șobolan care mănâncă mobilă. Nea Grigore știa bine asta, pentru că avea și el acasă, așa că se apucă de scormonit prin hărți după scârbavnicul intrus.
Îl găsi agățaț de portretul lui Ioniță cel Frumos, rozându-i mustăcioara cu nesaț. Nici nu apucă să îl înjure de cumnați că șoricelul se făcu nevăzut într-o gaură din dușumea.
Nea Grigore avu instinctul de a băga repede gaz pe conductele de la calorifere ca să îl asfixieze prin sufocarea aerului respirabil, dar își aminti că data trecută când a făcut asta a sărit clădirea în aer și și-a pierdut o gaică de la salopetă. Trei zile a dormit pe casa scărilor, că fără amândouă găicile nu îl primea nevastă-sa în casă, zicea să meargă să o caute că precis i-o fi furat-o careva…
În lipsa unei soluții ceva mai distractive, acoperi scorbura micii rozătoare cu fesul său din cap, iar dintr-un cotlon al trusei de unelte scoase un aparat ciudat și îmbolnăvitor de galben.
Era un dispozitiv electric numit Mirositorul a Brănză, pe care Nea Gelu, un vechi tovarăș de-al său, i l-a făcut cadou înainte de a fugi din țară. Nea Gelu se mutase în Germania, unde își deschisese împreună cu fratele său Flavius un service auto denumit AutoFla-Gelu.
Nea Grigore înfipse ștecherul de la Mirositor în priză, și îi acționă prin comandă vocală funcția de “vreau să puți a caș de oaie rânced”. Aparatul se supuse, și în mai puțin de un minut, întreaga clasă mirosea a brânză alterată în soare.
Șoricelul țâșni din gaură salivând din toate orificiile, ajungând direct în fesul lui Grigore cel Meseriaș. Acesta îl înșfăcă instant și alergă până la baie, băgându-l cu totul în vasul de toaletă și încercând să îl înece prin — bineînțeles — asfixierea sufocantă a aerului respirabil.
Șobolănașul rupse fesul și înotă în jos prin instalație, iar Nea Grigore își stoarse oleacă fesul găurit și și-l trase înapoi pe cap. Se închină tăcut pentru păcatele prietenului șoarec, și, cu convingerea că i-a venit de hac, porni înspre biroul său să-nceapă iar să meșterească.
Nici nu se înnoptase bine că terminase deja de ridicat în cancelarie o statuie din gheață a lui Stalin, în mărime naturală și călare pe o căprioară din burete.
Cu mândria unui lucru bine făcut, vrednicul meseriaș Grigore încuie statuia în centrală ca să nu îi fie frig tovarășului Stalin și hotărî să înnopteze lângă el, să-l străjuiască.
Pe la miezul nopții, însă, fu trezit de-un zornăit isteric din interiorul boilerului din centrală. Crezând c-o fi vreun soi de pește de apă caldă, îl deschise bucuros și scormoni cu undița prin el. Într-un final izbuti să scoată de acolo șoricelul de mai devreme și, văzându-l fiert și speriat, i se înmuie inima. Îl pupă în creștet și îl boteză Sfârlează — întotdeauna își dorise un animăluț care să poarte un nume de sfânt.
Cu chițăitorul său tovarăș la subsuori, Nea Grigore se întoarse la culcare și-ncepuseră împreună să trepideze sforăieli, mai ceva ca Țociu și Palade.
După o noapte tulburată de-un coșmar hidos, Nea Grigore se trezi ud leoarcă și cu limba tremurându-i de necaz.
Își stoarse cearșaful de transpirație într-un borcan și tăie niște cartofi deasupra lui, cu gândul de a se înfrupta din el în pauza de prânz.
Cu fesul peste ochi și trusa de scule în brațe, Nea Grigore porni în dimineața aceea la picior către servici. Vântul potrivnic nu izbutea să îl răzbată, iar oile de nea care cădeau din cer nu se puteau pune cu dânsul. Era singurul nebun ieșit pe străzi la ora aia, dar emana suficient de multă șmecherie cât să nu-l intereseze.
Odată ajuns la muncă, nici nu închise bine ușa după el că se apucă de făcut focul la centrală — era într-atâta de cârcean încât elevii s-ar fi îmbulzit să intre între elemenții de la calorifere.
Cu focul făcut și cu șprițul băut, meșterul nostru își dezinfectă uneltele cu tinctură de propolis după care, conform bunului său obicei, a purces în alergare pentru niște ture de clădire.
Dimineața era splendidă și răcoroasă, copiii încă nu veniseră la școală, iar sculele din salopetă îi zdrăngăneau în cel mai dulce clinchet din câte ai să auzi vreodată. Numai niște țigănuși interferau cu liniștea acelei dimineți, făcând bășcălie și aruncând cu pocnitori după el, însă Nea Grigore i-a pus imediat la punct, amenințându-i că se duce să-i pârască domnului primar.
Cu plămânii zvârcolindu-se să-i sară pe urechi, omul nostru izbuti să nimerească ușa de la intrare și se puse pe muncit — pentru că, vedeți voi, venea Crăciunul și niciunui colac de WC nu trebuia să îi lipsească instalația de beculețe. Ba mai mult chiar, însăși hârtia de toaletă trebuia înlocuită cu hârtie de împachetat cadouri.
Să fi văzut bucuria din ochii meșterului Grigore când străbătea etajele în pași de tango și flamenco, împodobind căciula fiecărui mic elev cu câte-un globuleț de sticlă. Pe unii mai grăsuni îi obliga chiar să îi cânte despre nașterea Domnului în iesle, promițându-le că le va face lipeala cu niște gagicuțe cum numai el cunoaște (adevărul este, însă, că Nea Grigore avea două fete gemene și încerca să le mărite ca să le poată deosebi după gineri).
Celor care refuzau să-i cânte le spunea că Moș Crăciun le va aduce câte-o nuielușă cu țepi cât capul lor, și se oferea să-i altoiască cu ea pe gratis de fiecare dată când considerau că merită.
Era însă destul de ud pe jos, iar cizmele de gumă din picioarele măriei dumisale alunecau ca țuica pe gâtlej. Sătul de-atâtea trânte luate ca la luptele de cocoși, meșterul nostru se puse să-și bată niște potcoave în ciorapi pentru o mai bună aderență.
Dar iată că, în pelerinajul său de-a lungul și de-a strâmbul clădirii, se auzi strigat de după o ușă. Ciocăni sfios, apoi deschise ușa cu putere și o TRÂNTI de perete cu o forță zguduitoare de tencuială. Adună bucățile de var de pe podea și le lipi la loc cu un triunghi de brânză topită.
Înainte de a iniția dialogul următor, mă simt forțat să fac o mențiune: Nea Grigore avea o voce clasică de bătrân alcoolic fără dinți, vorbind foarte neclar, un pic moldovenește, și lansând chintale de salivă în urma fiecărui cuvințel.
—Bună ziua duduiță, am auzit că ați strigat la mine. Ce-au mai făcut dracii ăștia de copii, ceapa lor dară astăzi și mâine?!…
—N-au ei nicio vină, Grigore, spuse doamna Alexandra Ioancuza, o profesoară bătrâioară de Istorie care se cam dădea la căciulatul nostru meșter. Predam liniștită lecția mea despre desființarea României Mari sub conducerea lui Litovoi, care știi și dumneata cât este de frumoasă, când deodată am auzit un chițăit. Am crezut că e elevul Osândescu, așa că l-am scos în fața clasei și l-am bătut cu steagul României.
—Așa îi trebuie, papucii lui de huligan! Auzi tu, să deranjezi o clasă întreagă de la lecție… mai ales de la desființarea României Mari! Păi dacă erau eu în locul dumneavoastră, puneam mână pe baros și-l ciocăneam cu el în dinți până când…
—Stai Grigore să-ți spun tot… l-am trimis la loc în bancă și, după cinci minute, când aproape terminasem de dictat rolul lui Napoleon în Revoluția din ’89, ce-mi aud urechile? Alt chițăit, mă jur pe cușma lui Viteazu! Așa că l-am chemat din nou la tablă pe Osândescu și i-am osândit încă vreo două cozi de steag peste spinare, după care i-am băgat căluș în gură și l-am legat cu funia de banca de la geam.
—Foarte bine ați făcut duduiță, uite așa fac și eu cu ai mei acasă!
—Păi da, Grigore, dar dup-aia iar am auzit un chițăit…
Nea Grigore nu mai așteptă să audă continuarea. Cu șurubelnița în dinți se năpusti răcnind înspre elevul Osândescu, îi lipi un set de palme pline de funingine peste fălcuțe și se oțărî la el:
—Așa, mă? O deranjezi pe tanti Ioancuza când povestește despre negocierile lui Burebista cu Uniunea Europeană, așa faci? Te dai cocoș, așa e? Te omor, mă… te omor! Uită-te la mine, că-ți bag mâinile în gât și te storc ca p-o lămâie! Ca pe un mop, mă, și șterg pe jos cu tine! Îți scot ochii cu patentul, ceapa ta de machidon, să vină tac-tu la centrală să te caute și să îi zic că te-am băgat în ea!…
—Stai, Grigore! interveni profesoara. Stai Grigore, te-ai șparlit la căpățână? Îl omori taman acuma de Crăciun, când e păcat?
Meșterul nostru îl eliberă pe Osândescu din strânsoare, și îi promise că-l sugrumă după Bobotează, cănd nu mai e păcat.
Amenințările acestea fură, însă, întrerupte de un chițăit, urmat de niște sunete destul de clare de șobolan care mănâncă mobilă. Nea Grigore știa bine asta, pentru că avea și el acasă, așa că se apucă de scormonit prin hărți după scârbavnicul intrus.
Îl găsi agățaț de portretul lui Ioniță cel Frumos, rozându-i mustăcioara cu nesaț. Nici nu apucă să îl înjure de cumnați că șoricelul se făcu nevăzut într-o gaură din dușumea.
Nea Grigore avu instinctul de a băga repede gaz pe conductele de la calorifere ca să îl asfixieze prin sufocarea aerului respirabil, dar își aminti că data trecută când a făcut asta a sărit clădirea în aer și și-a pierdut o gaică de la salopetă. Trei zile a dormit pe casa scărilor, că fără amândouă găicile nu îl primea nevastă-sa în casă, zicea să meargă să o caute că precis i-o fi furat-o careva…
În lipsa unei soluții ceva mai distractive, acoperi scorbura micii rozătoare cu fesul său din cap, iar dintr-un cotlon al trusei de unelte scoase un aparat ciudat și îmbolnăvitor de galben.
Era un dispozitiv electric numit Mirositorul a Brănză, pe care Nea Gelu, un vechi tovarăș de-al său, i l-a făcut cadou înainte de a fugi din țară. Nea Gelu se mutase în Germania, unde își deschisese împreună cu fratele său Flavius un service auto denumit AutoFla-Gelu.
Nea Grigore înfipse ștecherul de la Mirositor în priză, și îi acționă prin comandă vocală funcția de “vreau să puți a caș de oaie rânced”. Aparatul se supuse, și în mai puțin de un minut, întreaga clasă mirosea a brânză alterată în soare.
Șoricelul țâșni din gaură salivând din toate orificiile, ajungând direct în fesul lui Grigore cel Meseriaș. Acesta îl înșfăcă instant și alergă până la baie, băgându-l cu totul în vasul de toaletă și încercând să îl înece prin — bineînțeles — asfixierea sufocantă a aerului respirabil.
Șobolănașul rupse fesul și înotă în jos prin instalație, iar Nea Grigore își stoarse oleacă fesul găurit și și-l trase înapoi pe cap. Se închină tăcut pentru păcatele prietenului șoarec, și, cu convingerea că i-a venit de hac, porni înspre biroul său să-nceapă iar să meșterească.
Nici nu se înnoptase bine că terminase deja de ridicat în cancelarie o statuie din gheață a lui Stalin, în mărime naturală și călare pe o căprioară din burete.
Cu mândria unui lucru bine făcut, vrednicul meseriaș Grigore încuie statuia în centrală ca să nu îi fie frig tovarășului Stalin și hotărî să înnopteze lângă el, să-l străjuiască.
Pe la miezul nopții, însă, fu trezit de-un zornăit isteric din interiorul boilerului din centrală. Crezând c-o fi vreun soi de pește de apă caldă, îl deschise bucuros și scormoni cu undița prin el. Într-un final izbuti să scoată de acolo șoricelul de mai devreme și, văzându-l fiert și speriat, i se înmuie inima. Îl pupă în creștet și îl boteză Sfârlează — întotdeauna își dorise un animăluț care să poarte un nume de sfânt.
Cu chițăitorul său tovarăș la subsuori, Nea Grigore se întoarse la culcare și-ncepuseră împreună să trepideze sforăieli, mai ceva ca Țociu și Palade.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Bagă BOSS-ule un comentariu :D