POCĂLIN, MAGICIANUL DE LA MOECIU

Cu cheful de învățătură la pământ și concubina la doi metri dedesubt (VÂND TOPORUL CU AMPRENTELE, APROPO), am hotărât să inventez niște tâmpenii cum numai un dihor cu mușețel ar fi în stare. M-am inspirat din povestea adevărată a lui Alin Blaine, un tip cu pălărioară și izmenuțe din părțile Ardealului care făcea magie trucuri pentru clasa zero până când s-a pocăit și era pe cale să-și lanseze niște casete video cu iluzionism explicat.

Îți amintești când erai mic și te jucai în fața blocului, în țărână, cu puțin timp înainte să te cheme mamaia înauntru ca să-ți facă baia trimestrială? Mie baia asta mi se părea un obicei habotnic, așa că o făceam numai în anii bisecți.

În orice caz, întotdeauna printre copiii cu care chinuiai pisicile din cartier era și unul mai slăbuț, cu ochelari de-ăia cu șnur, ca să nu-i cadă când fuge de gheparzi sau moși nebuni.

În majoritatea cartierelor, pe băiețelul respectiv îl chema Angi sau Benone. Avea o mamă exagerat de protectivă, și un tată tractorist sau electrician-horticultor de la care Benone aducea cărți de joc cu femei goale și, ulterior, mânca bătaie.

Iar după ce ginea curele peste fund pentru că împărțea la toți ciutanii blocului pachetul de macao cu rusoaice dezbrăcate, pe Benone îl mai pedepsea și mama. Era ușor să-ți dai seama de asta, mai ușor chiar decât după urmele de cataramă de pe mâini și de pe față, pentru că dacă îl chemai la joacă imediat îl apuca tremuratul, i se-ngălbeneau obrajii și se eschiva cu orice preț.

—Beni, noi ieșim afară. Adă tu mingea, că pe a lui Vlăduț a spart-o nea Pârdalnă, ceapa mamii lui de moș!… Când oi prinde-o pe nepoată-sa la grădiniță o s-o bat cu toporișca lu’ tataia…
—Nu pot să vin că nu mă lasă mama. Stau aici în scara blocului și mă joc cu ochelarii mei cu șnur.

Dar cine e acest Călin de fapt?

Am scris această introducere în primul rând pentru că sunt un nostalgic (nu mai găsești în ziua de astăzi așa cărți de joc de calitate), iar în al doilea rând pentru a-ți face o idee despre declinul personalității lui Călin, fost magician, actual slujbaș al lui Iehova.

După cum am mai spus, Călin de la Moeciu făcea magie tricoloră, pe modelul steagului Ungariei căci era transilvănean și știa prea bine că a fost urât din partea noastră să furăm Ardealul de la vecinii noștri maghiari și deosebit de obrăzați.

Călin făcea trucuri cu cărți de te dădea pe spate și te secționa în două cu un fierăstrău fermecat CU TOTUL ȘI CU TOTUL OBIȘNUIT, te acoperea cu o geacă de fâș și te făcea să dispari și să apară în locul tău un tucan cu cioc lucios, după care pocnea din degete, îți proiecta o scuipătură între ochi și reveneai la forma ta inițială. Într-un interviu acordat unui ziar local, Călin a mărturisit că această transmaterializare din tucan în papagal era cea mai greu de realizat vrăjitorie din tot numărul său.

Mai interesant era, însă, să contemplezi rivalitatea dintre el și Horia Hănie, poreclit Houdini din Huedin. Se sabotau unul pe altul, își demascau șiretlicurile, iar când unul se băga într-o cutie magică să facă vreun miracol, celălalt îi dădea foc și îl călca cu plugul.

Ânsă nimica nu ie vejnic

Călin devenea din ce în ce mai bun pe zi ce trece până când, într-o dup-amiază toridă de Bobotează, viața sa a luat o turnură bruscă și potrivnică.

După cum am mai spus, era Bobotează. Preotul de la Moeciu azvârli crucea în pârâu, iar holteii satului plonjară goi pușcă în apă după ea să o recupereze, „ca să aibe noroc bun în ale măritișului„. Și să facă meningită. Și să îi înțepe racii în buric.

Călin era și el holtei, însă făcuse baie la cap în dimineața aceea și nu putea să intre în iaz, așa că hotărî să meargă pe suprafața lui cu vehiculul personal. Și cum făcea el ture de pârâu cu penta-cicleta, deodată realiză o treabă măslinașă — și anume că ajunsese într-atâta de bun în ale hocus-pocăriei, încât tocmai făcuse un truc care nici el nu știa cum se face.

Fără a mai sta pe gânduri, Călin și-a chemat ucenicul, pe Herbert Potârlă (Harry Potter de la Baraolt), și i-a dat pachetul său de cărțimăsluite CU TOTUL ȘI CU TOTUL OBIȘNUITE. Cu ochii bulbucați ca ai unui mort înghesuit într-un cosciug prea mic, Călin șopti pios:

—Herbert, să știi că eu l-am mâniat pe Domnul.

În secunda aceea s-a auzit un tunet, și un porumbel pârlit căzu din cer, direct în gura lui Călin. Porumbelul era gras, așa că i se înțepeni în trahee iar Călin, prin icnete disperate și semne necuviincioase, îi ceru lui Herbert un pahar cu apă.

Dregându-și porumbelul din gâtlej, Călin cel șarlatan făcu saltul spiritual spre un Călin mai optim, mai perfect, mai excelent, mai maxim, mai tolerant la pleonasme: POCĂLINUL.

Pentru cei care nu au acasă un dicționar explicativ sau care pur și simplu nu știu să citească, Pocălinul este produsul chimic în care Călinul se transformă după ce ginește pocale. Termenul de specialitate pentru acest proces este „pocăință” iar Pocălinul, în limbaj vulgar, este Călinul după ce s-a pocăit.

Herbert încercă să vadă dacă maestrul său în ale vrăjitorniciei este bine, așa că îi întinse pachetul de cărți și îl rugă să-i facă trucul cu șeptarii. Pocălin luă pachetul și, snopindu-și ucenicul cu o bară de metal, îi explică așa cum Beni cel bătut de mă-sa le explica copiilor de ce nu poate a se mai juca:

—Dragule Herbert, eu nu mai pot să fac vrăjeală mișelească cum făceam până nu cu mult timp îndărăt. Căci după cum spunea călugărul Ciprian când îl întrebau restul călugărilor de ce nu face baie niciodată, „acel ce va stârni minuni cu cărțulii de jucătoare, ori poate cu o baghețică fermecată, ori va iscodi un rozător pufos dintr-o căldare acoperitoare de creștet, în veci nu va cunoaște cluburile cele mai de soi cu păcănelele cele mai roditoare din Împărăția Străveziului Văzduh, acum și-n vecii vecilor deapururea.„…

Herbert nu înțelegea pentru că era prost, dar se cam săturase să mănânce pălituri de rangă așa că își aprobă maestrul fără să crâcnească. „Crâc!” făceau doar oasele sale, sub loviturile de bară de metal, așa cum câinele îndură stăpânul care-l bate și cum românul îndură tirania jegului de Băse fără să-i livreze o sămânță de kalașnicov între urechi.

La asfințit, Pocălin intră pe wireless de pe telefon și îl vându pe Herbert printr-un magazin online drept sclav apt de muncă, cu organe interne rumene și numai bune de recoltat. După aceasta își băgă telefonul la amanet, trase apa după el și se retrase la o mănăstire.

Și chiar și în ziua de astăzi, Pocălin cel care a ginit pocale încă mai trăiește în chilia sa racordată la gaze CU TOTUL ȘI CU TOTUL OBIȘNUITĂ de la Schitul din Moeciu, bătându-se cu dracii pentru telecomandă și mâncând pilaf cu oase de calcan.

Și poate am să scriu odată despre câte a pătimit al nostru Pocălin la mănăstire, visând că lansează DVD-uri sfințite cu iluzionism explicat la pachet cu un set de 20 de lumânări cucernicești…

…dar nu acum. Acum mi-e foame.