Am scris data trecută despre cum stă treaba cu românul când îl mai năpăstuie câte o inundație, și se trezește din beție cu degetele încrețite de la apă.
Dar acum hai să ne imaginăm o iarnă ideală, poate după modelul celei din România anului trecut.
Ger de-ți piere pofta până și de băutură (da, da…). Viscol într-atâta de turbat încât îți amintește de copilărie, când te agudeau vecinii cu biciul peste față că le furai cireșe, păpădii sau feciorași.
Și că tot veni vorba de copii… indiferent de riscul morții prin șoc termic, copiii vor să se joace în zăpadă, să se bulgărească, să se bată cu scânduri rupte din acoperișele fântânilor, să se dea cu săniuța, să își scoată unii altora ochii cu sticle de votcă sparte și, evident, să facă oameni de zăpadă.
Atâta doar că, într-o iarnă într-atât de crâncenă ca cea pe care am descris-o, copiii au nefericitul ghinion ca ei înșiși să devină oameni de zăpadă.
De obicei treaba merge în felul următor: 10 copii se bulgăresc, iar 9 dintre ei se aliază împotriva unuia și îl îngroapă pe acesta în nămeți, centimetru cu centimetru. Cei 9 pleacă acasă să mănânce de prânz și să-i bată bunicile că și-au murdărit gecile cu zăpadă, iar “zăpada pătează, copchil cretin ce ești!”.
Ce se întâmplă cu cel rămas acolo înghețat? Devine omul de zăpadă al sătucului. Toată lumea vine la el să-i schimbe oala de pe cap, iar în legătură cu morcovul nu pot face nicio glumă pentru că mă încurcă autocenzura pe care am impus-o aici.
Cel mai rău e că, văzându-l cu o mătură în mână, părinții lui îi urlă de fiecare dată când văd că se strânge lumea pe lângă el să îl împodobească: Costeluș, mamă, mătură și tu zăpada de la noi din curte, că nimica nu faci toată ziua… arunc-o în curte la baba Gheba, că oricum e bătrână și moare iarna asta!
Vorbesc din proprie experiență când spun că să ajungi omul de zăpadă al cătunului nu e chiar un lucru pentru care ai da bani.
Practic, umplut de zăpadă și completamente imobil, cu o tigaie pe cap din care ți se scurge borș de pește fix în ochi, cu o mătură în mână cu care i-ai bate pe toți cei strânși în jurul tău, nu-ți e prea bine.
Te simți ca un pui congelat care așteaptă primăvara să vină să-l dezghețe și să-l perpelească primprejurul copănelelor.
Dar am trecut deja de o hănie de cuvinte cu articolul de față și încă nu am apucat să îți explic ce treabă are congelatul în bocanci cu faptul că oamenii sunt cea mai proastă specie de animale.
Ei bine, aici e vorba despre reacția mamelor la iernile asupritoare.
Vezi tu, de la primul fulgușor de nea, mamele se panichează și încep să schelălăie diferite replici care mai de care mai merituoase de spovedanie:
—Văleeeu, vine gerul! Săriți oameni buni, or să ne înghețe fântânile! De unde mai bem noi apă? Cu ce mai spălăm noi șobolanii de prin casă, și cu ce mai aruncăm noi în țigănușii care vin să ne colinde???
—Doaaamneee! Nu avem lemne, Doamneee, o să degerăm în casă… trebuie să cumpărăm lemne, Doamne, și cu ce bani? De unde bani, Doamne? Că după ce cumpăr mâncare și plătesc utilitățile, abia dacă îmi mai rămâne de o cremă de la Avon și două vopsiri pe lună… ce ne facem, Doamneee? De ce nu crește odată copilul ăsta mare să scăpăm de-o gură de hrănit???
—NORMAL CĂ NU, COSTELUȘ!!! Cum mama dracului vrei să te las să ieși afară la joacă când e frig de ne-a înghețat porcul și nu mai intră toporișca în el? Și găinile alea au înghețat de putem să le băgăm în casă și să le punem pe televizor pe post de bibelouri, cum să te las eu pe tine să ieși pe frigul ăsta din odaie?
Evident, logica și coerența mamelor atinge celălalt punct extrem al aberației atunci când este vorba de trimis copilul la școală.
Pentru că, deși e mult prea frig ca să ieși afară și să te încălzești jucându-te și alergând de colo-colo, NICIODATĂ nu e mult prea frig să mergi un kilometru în genunchi până la școală unde să stai jumătate de zi nemișcat, pierzându-ți treptat toată căldura din corp.
Problema de obicei nu este kilometrul pe care îl ai de parcurs prin ditamai zăpada pân’ la școală, ci faptul că acolo e mai frig decât afară. Te întrebi de ce? Din cauza directorilor idioți și puși pe hoțomănii care, în ciuda băncilor pe care s-a așternut polei de îți alunecă penarul și caietele, încă mai cheamă copiii la școală ca să justifice niște bani. Pe care i-au băut.
O singură persoană pierde în situația asta: copilul, care, făcându-se treptat din ce în ce mai mov la față și la degete, nu poate să ridice mână ca să răspundă la lecție pentru că-i amorțește de la frig (și pentru că s-ar lovi de stalactitele de gheață formate pe tavanul sălii de clasă).
Și ăsta nici măcar nu este răul cel mai mare.
Răul cel mai mare este când e chiar nasol de tot. Zăpada depășește înălțimea Primăriei și nu pare că ar avea de gând să se topească prea curând.
Atunci încep românii noștri să cheme televiziunile, iar televiziunile vin să îi dea pe post cum stau toți vineți la față, cu urechile tremurânde și cu sloganul nostru național pe buze: SĂ NI SE DEA!!!
Cum reacționează oamenii din fața televizorului: Donează câte ceva ca să nu înghețe sărmanii sinistrați de foame sau de frig. Păcat numai că sinistrații nu acceptă chiar orice fel de pomană, ci trebuie să fie pomană mai de soi — nu poți să le dai chiar orice pungă de mălai sau haină veche, pentru că se vor plânge că ei merită mai mult.
Cum ar trebui să reacționeze oamenii din fața televizorului: Să își stăpânească slăbiciunea milostivă și să le tragă sinistraților un șut care-pe-unde, trimițându-i la protest împotriva parlamentului, nu la cerșit pe RTV.
CONCLUZIA REALĂ
Concluzia reală este că românii au o perspectivă foarte distorsionată asupra pericolului.
Când nu este cazul, se panichează într-un hal de li se umplă pantalonii de emoție. Pe de altă parte, în situațiile de forță majoră, sunt într-atâta de inerți încât te întrebi dacă apele care-i îneacă nu le fac, de fapt, un bine.
Iar mie nu îmi place așa. Iubesc românii și, cu excepția celor din politică, nu aș vrea să-i văd strânși cu ușa de către un viscol sau de-o viitură mai cu dare de picior.
Părerea mea este că oamenii trebuie să știe cum să reacționeze dacă vine Dunărea peste ei în casă sau dacă, într-un moment de neatenție, încep turmele de oi să pice din văzduhul azuriu.
Trebuie să fie protejați. Să fie preveniți. Să fie informați din timp cu privire la pericolele care îi pasc.
Și, cel mai important, trebuie să termin articolul acesta înainte să treacă de-o căruță de cuvinte.
Dar acum hai să ne imaginăm o iarnă ideală, poate după modelul celei din România anului trecut.
Ger de-ți piere pofta până și de băutură (da, da…). Viscol într-atâta de turbat încât îți amintește de copilărie, când te agudeau vecinii cu biciul peste față că le furai cireșe, păpădii sau feciorași.
Și că tot veni vorba de copii… indiferent de riscul morții prin șoc termic, copiii vor să se joace în zăpadă, să se bulgărească, să se bată cu scânduri rupte din acoperișele fântânilor, să se dea cu săniuța, să își scoată unii altora ochii cu sticle de votcă sparte și, evident, să facă oameni de zăpadă.
Atâta doar că, într-o iarnă într-atât de crâncenă ca cea pe care am descris-o, copiii au nefericitul ghinion ca ei înșiși să devină oameni de zăpadă.
De obicei treaba merge în felul următor: 10 copii se bulgăresc, iar 9 dintre ei se aliază împotriva unuia și îl îngroapă pe acesta în nămeți, centimetru cu centimetru. Cei 9 pleacă acasă să mănânce de prânz și să-i bată bunicile că și-au murdărit gecile cu zăpadă, iar “zăpada pătează, copchil cretin ce ești!”.
Ce se întâmplă cu cel rămas acolo înghețat? Devine omul de zăpadă al sătucului. Toată lumea vine la el să-i schimbe oala de pe cap, iar în legătură cu morcovul nu pot face nicio glumă pentru că mă încurcă autocenzura pe care am impus-o aici.
Cel mai rău e că, văzându-l cu o mătură în mână, părinții lui îi urlă de fiecare dată când văd că se strânge lumea pe lângă el să îl împodobească: Costeluș, mamă, mătură și tu zăpada de la noi din curte, că nimica nu faci toată ziua… arunc-o în curte la baba Gheba, că oricum e bătrână și moare iarna asta!
Vorbesc din proprie experiență când spun că să ajungi omul de zăpadă al cătunului nu e chiar un lucru pentru care ai da bani.
Practic, umplut de zăpadă și completamente imobil, cu o tigaie pe cap din care ți se scurge borș de pește fix în ochi, cu o mătură în mână cu care i-ai bate pe toți cei strânși în jurul tău, nu-ți e prea bine.
Te simți ca un pui congelat care așteaptă primăvara să vină să-l dezghețe și să-l perpelească primprejurul copănelelor.
Dar am trecut deja de o hănie de cuvinte cu articolul de față și încă nu am apucat să îți explic ce treabă are congelatul în bocanci cu faptul că oamenii sunt cea mai proastă specie de animale.
Ei bine, aici e vorba despre reacția mamelor la iernile asupritoare.
Vezi tu, de la primul fulgușor de nea, mamele se panichează și încep să schelălăie diferite replici care mai de care mai merituoase de spovedanie:
—Văleeeu, vine gerul! Săriți oameni buni, or să ne înghețe fântânile! De unde mai bem noi apă? Cu ce mai spălăm noi șobolanii de prin casă, și cu ce mai aruncăm noi în țigănușii care vin să ne colinde???
—Doaaamneee! Nu avem lemne, Doamneee, o să degerăm în casă… trebuie să cumpărăm lemne, Doamne, și cu ce bani? De unde bani, Doamne? Că după ce cumpăr mâncare și plătesc utilitățile, abia dacă îmi mai rămâne de o cremă de la Avon și două vopsiri pe lună… ce ne facem, Doamneee? De ce nu crește odată copilul ăsta mare să scăpăm de-o gură de hrănit???
—NORMAL CĂ NU, COSTELUȘ!!! Cum mama dracului vrei să te las să ieși afară la joacă când e frig de ne-a înghețat porcul și nu mai intră toporișca în el? Și găinile alea au înghețat de putem să le băgăm în casă și să le punem pe televizor pe post de bibelouri, cum să te las eu pe tine să ieși pe frigul ăsta din odaie?
Evident, logica și coerența mamelor atinge celălalt punct extrem al aberației atunci când este vorba de trimis copilul la școală.
Pentru că, deși e mult prea frig ca să ieși afară și să te încălzești jucându-te și alergând de colo-colo, NICIODATĂ nu e mult prea frig să mergi un kilometru în genunchi până la școală unde să stai jumătate de zi nemișcat, pierzându-ți treptat toată căldura din corp.
Problema de obicei nu este kilometrul pe care îl ai de parcurs prin ditamai zăpada pân’ la școală, ci faptul că acolo e mai frig decât afară. Te întrebi de ce? Din cauza directorilor idioți și puși pe hoțomănii care, în ciuda băncilor pe care s-a așternut polei de îți alunecă penarul și caietele, încă mai cheamă copiii la școală ca să justifice niște bani. Pe care i-au băut.
O singură persoană pierde în situația asta: copilul, care, făcându-se treptat din ce în ce mai mov la față și la degete, nu poate să ridice mână ca să răspundă la lecție pentru că-i amorțește de la frig (și pentru că s-ar lovi de stalactitele de gheață formate pe tavanul sălii de clasă).
Și ăsta nici măcar nu este răul cel mai mare.
Răul cel mai mare este când e chiar nasol de tot. Zăpada depășește înălțimea Primăriei și nu pare că ar avea de gând să se topească prea curând.
Atunci încep românii noștri să cheme televiziunile, iar televiziunile vin să îi dea pe post cum stau toți vineți la față, cu urechile tremurânde și cu sloganul nostru național pe buze: SĂ NI SE DEA!!!
Cum reacționează oamenii din fața televizorului: Donează câte ceva ca să nu înghețe sărmanii sinistrați de foame sau de frig. Păcat numai că sinistrații nu acceptă chiar orice fel de pomană, ci trebuie să fie pomană mai de soi — nu poți să le dai chiar orice pungă de mălai sau haină veche, pentru că se vor plânge că ei merită mai mult.
Cum ar trebui să reacționeze oamenii din fața televizorului: Să își stăpânească slăbiciunea milostivă și să le tragă sinistraților un șut care-pe-unde, trimițându-i la protest împotriva parlamentului, nu la cerșit pe RTV.
CONCLUZIA REALĂ
Concluzia reală este că românii au o perspectivă foarte distorsionată asupra pericolului.
Când nu este cazul, se panichează într-un hal de li se umplă pantalonii de emoție. Pe de altă parte, în situațiile de forță majoră, sunt într-atâta de inerți încât te întrebi dacă apele care-i îneacă nu le fac, de fapt, un bine.
Iar mie nu îmi place așa. Iubesc românii și, cu excepția celor din politică, nu aș vrea să-i văd strânși cu ușa de către un viscol sau de-o viitură mai cu dare de picior.
Părerea mea este că oamenii trebuie să știe cum să reacționeze dacă vine Dunărea peste ei în casă sau dacă, într-un moment de neatenție, încep turmele de oi să pice din văzduhul azuriu.
Trebuie să fie protejați. Să fie preveniți. Să fie informați din timp cu privire la pericolele care îi pasc.
Și, cel mai important, trebuie să termin articolul acesta înainte să treacă de-o căruță de cuvinte.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Bagă BOSS-ule un comentariu :D