LAUDĂ CEAUȘISTĂ — LEGENDA FALNICULUI GEORGE

Fruntaș flăcău fiind, cu bicepșii cât burțile de popă și un piept păros cu mușchi pe el (nu cred că e cazul să specific și ce fel de mușchi), am făcut armata în Otopeni, vizavi de fosta fabrică de otopenicilină.

Făceam practică mai des decât mâncam fasole, căci la fiecare oră fixă se găsea să evadeze câte-un zâmbăreț din otopenitenciarul de alături. Ce-i drept, majoritatea erau pașnici, iar numărul de oameni pe care apucau să-i felieze cu iataganul era de maxim 5 pe săptămână.

Aveam o instructoare foarte aspră și fâșneață, pe nume Coca Otravnic-Spadasinu, care era în limbă după frate-miu. Mi-am dat seama de asta după numărătoarea ei de marș:

Un, doi, trei, patru,
Sunt în limbă după frac-tu.
Un, doi, trei, patru,
Să nu-i spui, că dai de dracu.

Eram coleg de cameră cu George și cu restul de 148 de militari — care mai de care mirosind mai catastrofic. Numai George mirosea a micșunele și lavandă, și-ți era mai mare dragul să te joci barbut cu el. Câștiga întotdeauna, pentru că până și zeii-l adorau.

George dormea în paturi suprapuse cu cel mai bătrân ostaș al nostru, Abrahamie Tuleașcă, rămas repetent de zeci de ori în cel de-al doilea an de armată. Era acuma într-atâte de bătrân încât dacă s-ar fi pus pe făcut copii, ar fi murit cu un deceniu înainte să li se deie născare.

Abrahamie avea un obicei foarte exemplar, și anume faptul că-și ținea măslinele ascunse în papuci — vorba vine “ascunse“, pentru că toți știam de ele și mereu îi șterpeleam câte una s-o mâncăm cu zahăr ars. În afară de George, bineînțeles, la care venea Ceaușescu în persoană să îi fie chelner și să-i facă frecție la picioare când îl deochea vreo babă.

Într-o bună zi, însă, au dat doi proști peste o bombă și nu știau cum s-o împartă. Ar fi făcut-o fifty-fifty, dar unul dintre ei era mai mare în grad și i se cuvenea mai mult.

Au împărțit-o ei ce-au împărțit-o până am sărit cu toții în aer — iar clădirea, în semn de solidaritate, a luat foc.

Așa că am băgat viteză grabnic de rapidă până la ieșire și ne-am pus pe căutat cârnați și vin ca să-i grătărim pe rămășițele clădirii.

Și cum puneam noi mână de la mână să cumpărăm niște zgârciuri de păun de la măcelărie, pe colonel îl apucară spumele că nu ieșea socoteala la bani și se puse pe făcut prezența, să vadă cine nu participă.

Și a văzut: lipsea Abrahamie. Jegosul de moșneag preferase să rămână în clădire și să ardă ca o torță decât să pună bani cu noi pentru grătar.

Eroul zilei fu, după cum probabil ți-ai imaginat deja, chiar camadarul nostru George care, fără niciun pic de teamă pentru propria sa viață, intră cu pieptul înainte în clădire și se întoarse după trei minute negru de funingine, cu papucii moșului în dinți.

Clădirea a continuat să ardă și noi am tras cel mai strașnic grătar EVER.

Răposatul moș Abrahamie s-a dovedit într-un final a fi cel mai patriot soldat din lumea-ntreagă: nu numai că a renunțat la porția lui de cârnăciori pentru noi (ar fi fost ciudat să nu o facă, dat fiind că era mort), dar a mai și întreținut focul chiar cu prețul propriului său leș. Ca să nu mai zic de măslinele din șlapii lui, care ne-au mers direct la inimă.

Din ziua aceea, de fiecare dată când mă întâlnesc cu George la vreo bodegă să ne-mbătăm ca Văcăroiu și să dormim prin șanțuri ca boierii, ne scoatem fiecare din șosete câte o măslină pe care o mâncăm în semn de reculegere, doliu și camaraderie pentru răposatul oștean român Abrahamie Tuleașcă, căzut nu chiar la datorie dar hai să-i zicem așa, și avansat post-mortem la gradul de carne de tun mici.