ROMÂNUL CÂND DĂ DE DRACU — II

Data trecută când am abordat subiectul ăsta mi-am scuturat covoarele în capul celor peste care-au năvălit mișcările tectonice.

Am discutat atunci despre ce să faci și ce să nu faci când remarci că îți cam tremură dușumeaua pe sub tălpi, după cine să te iei într-o astfel de situație, și pe cine să lași să moară sub dărâmăturile clădirii.

Dar dat fiind faptul că cele virtuți de bază ale poporului român (prostia, îndărătnicia și reaua intenție) au fost repartizate în cantități egale pe întregul teritoriu al țării, un pic din fiecare trăsătură a ajuns și la ocupanții regiunilor predispuse la inundații.

TREABA MERGE ÎN FELUL URMĂTOR:
Îți faci casă în lunca unui râu. Cu cât e debitul mai mare, cu atât ai șansele mai bune să câștigi la loterie.
Când îți construiești cocioaba, ai grijă să nu pierzi din vedere două lucruri esențiale: să îl faci din cele mai puțin durabile materiale cu putință (ideal ar fi să-ți pui pereți din mușama sau să nu-ți mai pui deloc), și să investești în ea agoniseala ta de-o viață, până la ultimul bănuț, ca să ai de ce te plânge când ți-o saltă apele.
Învață să cerșești ca cel mai oropsit milog. Învață să ceri cu obrăznicie de la niște oameni care nu au nicio obligație față de tine și, atunci când ți se dă ceva pe gratis, să te vaiți că-i prea puțin.
Cum pune românul toate astea în practică? Cu iscusința lui tradițională.

Își face casă din chirpici, plastilină, cingo, resturi menajere și cojițe de sămânță. O spoiește pe dinafară cu amestecătură de lapte, gălbenuș de ou, șampon de pătlăgioaică, ceară de lumânărele parfumate și gunoaie de la porci. De-alea care put ca mortul.

Restul banilor îi arde la cârciuma lui Tache Grănicerul, la foișorul lui Găvrilă Bunîivinu, ori poate la clubul de alcoolici al lui Petrică al lu’ Jeleasca a lu’ Ciocoiu al lu’ Turbare al lu’ Volzvagăn al lu’ Persefona a lu’ Târlache al lu’ mă-sa care l-a fătat.

Zi de zi muncește câmpul, își chinuie familia, își bate animalele și-i rabdă dictatura lui Băsescu cel din Cale-Afară de Securist. Noroc ca acum a venit Iohannis.

Dar iată că, într-o zi cu soare, natura se hotărăște să îi ardă una peste bot pentru toate gunoaiele cărora le-a dat foc pe câmp, copacii pe care i-a măcelărit, și găurile date în stratul de ozon cu șpreiul lui de coada șoricelului vacii.

Și se răzbună trimițând o viitură să îi percheziționeze casa pe dinăuntru.

Și așa rămâne falnicul nostru român frate cu codrul, prieten cu câinele, slugă a statului și fiu al Patriei, în fundul gol și cu ciorapii uzi, apelând la mila națională prin intermediul teveliziunilor.

Dar pe mine nu asta mă deranjează. Oamenii trebuie ajutați indiferent dacă sunt proști sau nu, pentru că — deși nu o arăt — sunt de părere că doi șnațani bătuți în freză pot da naștere unui copil genial care, peste ani și ani, să ne scoată țara din rahatul în care au băgat-o comuniștii din ’89 încoace.

Pe mine mă deranjează, pentru a doua oară în această serie de scrieri, atitudinea babetelor.

Pentru că, suite pe acoperișurile bordeielor și jelindu-și gospodăria măturată de furia tulbure a apelor, la venirea trupelor de intervenție, moșnegele se vor îmbrânci în disperare să fie salvate înaintea fetelor bune de măritat.

Iar cu asta eu nu pot fi de acord — cu atât mai puțin cu cât, odată ajunse la șalupe, se priponesc lângă ele (blocând, evident, intrarea pentru fetele bune de măritat!) și o tărăgăne pe aia clasică cu “Văleleeeu, Doamne Maica Domnului, cum pot eu să plec și să-mi las gospodăria în urmăăă!? Agoniseala mea de-o viațăăă! Doamneee, ce să mă fac eeeu? De ce mi-ai făcut una ca asta, Doamneee? Că sunt bătrână și am necazuuuri!“…

Întrerup povestirea pentru o secundă, pentru că se aude o voce acolo, în spate…

“Florin, dar tu batjocuri orice limită a nesimțirii mizerabile! Cum poți să vorbești în halul ăsta despre femeile în vârstă, au și ele probleme, și în plus nu sunt toate așa cum le descrii tu… n-ai și tu o bunică?”

Oh, ba da, întâmplarea face să am și eu o bunică. E de 8 ori mai frumoasă, cu 4 ani mai tânără și cu 3 veri mai bronzată decât orice altă mamaie de pe lumea asta. N-are frică de cutremur, trăznet, ciumă, sau invazie de greieri, nu-și pune cortul în față la biserică să ia aghiazmă cu căldarea, și — cel mai important — în eventualitatea unei viituri, uitându-te la mamai-mea ai zice:

“Uite încă o fată bună de măritat… o salvăm și pe ea, mai dăm o raită prin sat să vedem dacă a mai rămas vreo tinerică, după care ne întoarcem la București și lăsăm aicea restul bătrânelor să se mureze.”

Revenind la subiect, atitudinea jegos de egoistă a babelor nu e de condamnat, pentru că suntem oameni și, mai presus de toate, suntem români.

Problema este că fără instrumentele pe care le aveau acasă, babele sunt în mod indiscutabil inutile pentru națiune.

Nu pot să ne croșeteze ilicuri și suveice și fote și mileuri pentru că — ghici ce — croșetele erau băgate într-un toc de ochelari acasă, și de cumpărat nu se mai găsesc.

Nici să le jecmănim și să le luăm pensiile nu mai putem, pentru că banii pe luna asta îi țineau acasă, într-un ciorap de lână păzit de pitbuli, vipere, și de socru-su paralizat.

Nici măcar colivă nu pot să ne mai facă, iar asta-i de nasol pentru că, până nu de mult, coliva era singurul motiv pentru care babahoașcele mai erau integrate în societatea noastră.

Dar m-am cam luat cu vorba și, după câte văd, îți cam pierzi interesul față de articol — ceea ce, chiar dacă nu îmi pasă de părerea ta, mi se pare o jignire. Așa că trecem mai departe, la sărmanii prigoniți de geruri ofticant de urâcioase.

Dar nu acum, ci data viitoare.